Confirmarea tranzacției de mediere. Limitele controlului judiciar în practica judiciară recentă

Medierea reprezintă un instrument tot mai utilizat în practica juridică pentru prevenirea litigiilor civile. Cu toate acestea, tranzacția de mediere nu dobândește forță executorie în mod automat, ea trebuie confirmată de instanța de judecată, în temeiul art. 487–490 din Cod de Procedură Civilă (în continuare: „CPC”).

Procedura de confirmare nu are un caracter pur formal. Prin confirmare, actul prezentat instanței devine susceptibil de executare silită, dobândind efectele lucrului judecat în raporturile dintre părți (art. 1920 Cod Civil). Tocmai de aceea, legiuitorul a instituit un control judiciar efectiv.

Potrivit art. 489 alin. (3) CPC, judecătorul este obligat să refuze confirmarea dacă tranzacția: a) contravine legii ori încalcă drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, interesele societății sau ale statului; b) a fost încheiată cu încălcarea prevederilor Legii cu privire la mediere.

La rândul său, art. 32 alin. (3) din Legea cu privire la mediere nr. 137/2015 interzice includerea în tranzacție a clauzelor care se referă la drepturi și obligații de care părțile nu pot dispune liber, care încalcă normele imperative ale legii sau bunele moravuri, care sunt în mod evident inechitabile ori care aduc atingere drepturilor terților neantrenați în mediere. Practica judiciară recentă demonstrează că instanțele au aplicat aceste dispoziții cu consecvență și rigoare. Prezentul articol analizează patru categorii de temeiuri de refuz, identificate în jurisprudența recentă.

În cauza Popova Natalia c. Popov Dmitri, (dosar nr. 2-8575/2026) Judecătoria Chișinău, sediul Centru, a refuzat confirmarea tranzacției prin care foștii soți au convenit partajarea unor bunuri imobile proprietate comună pe cote-părți. Instanța a reținut că un asemenea partaj privește drepturi de care părțile nu pot dispune liber printr-o tranzacție la mediator. Confirmarea actului putea afecta și drepturile unor terți neantrenați în mediere, inclusiv creditori ipotecari sau titulari ai unor interdicții.

Un alt temei frecvent de refuz îl constituie lipsa anexări contractului sau a actului juridic primar din care derivă obligația recunoscută prin tranzacție. În cauza ÎM „INCASO” SRL c. Andrei Petcov (dosar nr. 2-8430/2026), instanța a refuzat confirmarea deoarece reclamanta nu a prezentat contractul la care făcea trimitere tranzacția de mediere. În lipsa acestuia, judecătorul nu putea verifica originea datoriei, scadența, plățile efectuate și modul de formare a sumei pretinse.

Aceeași abordare a fost urmată în cauza ÎM „INCASO” SRL c. Burladean Andrea (dosar nr.: 2-128/26). Judecătoria Criuleni, sediul Dubăsari, a reținut că neprezentarea contractului împiedică verificarea componenței datoriei, inclusiv dacă suma include dobânzi, penalități sau alte plăți. Sarcina prezentării actelor justificative revine persoanei care solicită confirmarea tranzacției.

În cauza SRL „PfB Legal Consulting” c. Catan Galina (dosar nr.: 2-6493/26), Judecătoria Chișinău, sediul Centru, a refuzat confirmarea din cauza contradicțiilor privind contractul din care deriva creanța. Reclamanta a invocat un anumit contract de credit, însă tranzacția și actele aferente cesiunii indicau un alt număr de contract. Instanța a apreciat că nu poate presupune existența aceleiași creanțe ori a unei simple erori materiale în lipsa unei clarificări exprese din partea părților.

În cauza Grinshpun Emmanuil c. ÎCS „Trans World Entertainment” SRL (dosar nr.: 2-9425/2026), instanța a refuzat confirmarea unei tranzacții care viza o datorie de peste 55 milioane lei și dobânzi de peste 1,4 milioane lei. Nu a fost prezentat contractul de cesiune care constituia temeiul obligației, nu era explicat modul de conversie a sumei din dolari SUA în lei moldovenești, iar dobânda pretinsă nu era justificată printr-un calcul verificabil.

În aceeași cauză, debitorul a recunoscut doar suma de bază și a contestat dobânda. Instanța a reținut că această opoziție parțială exclude existența unui acord deplin asupra obiectului litigiului. Prin urmare, obligația nu putea fi considerată certă, lichidă și exigibilă.

Din practica analizată rezultă că instanțele nu confirmă tranzacțiile întemeiate pe creanțe neclare, incomplete sau insuficient documentate. Pentru confirmarea tranzacției, părțile trebuie să probeze raportul juridic primar, actele privind eventuala cesiune, calculul datoriei, dovada plăților și explicațiile necesare pentru identificarea exactă a obligației asumate.

Art. 488 alin. (2) CPC nu obligă reclamantul să anexeze actele primare pe care se întemeiază tranzacția de mediere. Totuși, instanțele examinează acest aspect cu prudență și refuză confirmarea tranzacției atunci când nu pot verifica izvorul acesteia, respectiv raportul juridic primar.

Astfel, tranzacția trebuie să identifice exact raportul juridic litigios și să nu conțină contradicții privind contractul, suma, debitorul sau temeiul obligației. În lipsa acestor elemente, instanța va refuza confirmarea tranzacției, iar creditorul va trebui să își valorifice pretențiile printr-o acțiune civilă ordinară. O astfel de acțiune presupune costuri suplimentare și un termen de examinare mai îndelungat, comparativ cu procedura confirmării tranzacției.