Când aceeași succesiune ajunge să fie judecată de două ori: perspectiva CEDO în cauza Galina Roșca și alții v. Republica Moldova

La 24 septembrie 2026, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Galina Roșca și alții v. Republica Moldova (cererea nr. 14975/15), constatând încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, sub aspectul principiului securității raporturilor juridice și al autorității de lucru judecat, precum și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, privind protecția proprietății.

Dincolo de constatarea unei încălcări a Convenției, cauza este interesantă prin natura litigiului care a ajuns la Strasbourg: un litigiu succesoral în care întrebarea aparent simplă – cine are dreptul să moștenească bunurile rămase în afara testamentului și în ce proporție – a generat două proceduri judiciare cu rezultate incompatibile.

Originea cauzei se află în decesul unei persoane, R.P., în anul 2000. Acesta a lăsat patru copii: R.I., R.T., R.G. și R.Gr.

Prin testament, anumite bunuri ale defunctului au fost transmise lui R.I. Acesta a acceptat oficial succesiunea testamentară în termenul prevăzut de lege, iar la 8 noiembrie 2000 i-a fost eliberat certificatul de moștenitor pentru bunurile testamentare.

O parte din patrimoniul succesoral însă nu era acoperită de testament.

Prima reclamantă, Galina Roșca, a fost soția fiului defunctului R.P., R.G., care a decedat înaintea tatălui, la o dată nespecificată.

Galina Roșca și cei doi copii ai săi, coreclamanți, locuiau în imobilul defunctului și au continuat să locuiască acolo și după decesul acestuia. Tocmai acest fapt a devenit esențial în determinarea acceptării succesiunii.

Problema a reapărut în anul 2011, când R.I. a obținut de la notar un certificat privind dreptul său asupra unei părți din bunurile care nu fuseseră incluse în testament și, ulterior, a donat aceste bunuri unei terțe persoane.

În consecință, reclamanții au fost chemați în judecată pentru evacuare, iar aceștia au formulat cerere reconvențională, solicitând, între altele, anularea certificatului de succesor legal și constatarea faptului că ei acceptaseră succesiunea prin faptul că locuiseră în imobil.

Prima instanță a respins pretențiile reclamanților. Situația s-a schimbat însă în apel.

Prin hotărârea din 15 mai 2012, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea primei instanțe și a admis cererile reclamanților. Instanța a constatat că aceștia dobândiseră poziția juridică pe care ar fi avut-o R.G. dacă acesta ar fi fost în viață la data deschiderii succesiunii și că acceptaseră în fapt succesiunea prin faptul că locuiseră în imobil.

Mai mult, instanța a constatat că ceilalți copii ai defunctului, inclusiv R.I., nu acceptaseră în termen succesiunea asupra bunurilor care nu erau prevăzute în testament.

În privința lui R.I., Curtea de Apel a reținut în mod expres că acesta nu avea dreptul legal asupra proprietății litigioase. Hotărârea a fost menținută de Curtea Supremă de Justiție la 2 ianuarie 2013 și a devenit definitivă.

Prin urmare, la acel moment, problema juridică privind cine acceptase succesiunea asupra bunurilor rămase în afara testamentului fusese soluționată definitiv.

La 27 mai 2013, reclamanții au inițiat o nouă procedură judiciară, de această dată împotriva notarului responsabil de procedura succesorală. Aceștia au solicitat anularea certificatului succesoral prin care lui Roșca Andrei îi fusese recunoscut dreptul la o pătrime din bunurile succesorale care nu erau cuprinse în testament și emiterea unor noi certificate, prin care fiecăruia dintre cei trei reclamanți să îi revină câte o treime din aceste bunuri.

În prima instanță, Judecătoria Criuleni le-a dat câștig de cauză. Prin hotărârea din 11 decembrie 2013, instanța a pornit de la faptul că aspectele deja stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu puteau fi supuse unei noi examinări și nu trebuiau dovedite din nou într-un proces ulterior.

Soluția a fost însă schimbată în apel. Prin hotărârea din 30 iulie 2014, Curtea de Apel Chișinău a respins acțiunea reclamanților, interpretând diferit efectele hotărârii definitive din 15 mai 2012. Potrivit Curții de Apel, hotărârea anterioară stabilise doar că reclamanții aveau dreptul să moștenească, fără să stabilească faptul că aceștia erau singurii moștenitori ai bunurilor respective.

Curtea de Apel a considerat, astfel, că și R.I. acceptase succesiunea în termenul legal de șase luni de la decesul lui R.P. și, prin urmare, avea dreptul la o parte din bunurile care nu fuseseră incluse în testament.

Reclamanții au contestat această concluzie în fața Curții Supreme de Justiție, susținând, printre altele, că instanța de apel a ignorat efectele hotărârii definitive din 15 mai 2012, prin care se stabilise deja că R.I. nu avea drepturi asupra bunurilor litigioase.

La 3 decembrie 2014, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul ca neîntemeiat.

Astfel, în urma celei de-a doua proceduri, instanțele naționale au ajuns la o concluzie incompatibilă cu cea stabilită în prima procedură: în timp ce hotărârea din 15 mai 2012 stabilise că R.I. nu avea dreptul asupra bunurilor succesorale litigioase, în noua procedură s-a recunoscut că acesta avea, totuși, dreptul la o parte din aceleași bunuri. Această contradicție dintre cele două proceduri a constituit nucleul problemei examinate ulterior de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru CEDO, problema nu a fost aceea de a stabili cine era, în dreptul intern, moștenitorul corect.

Curtea nu a devenit o „a patra instanță” chemată să interpreteze regulile succesorale naționale.

Problema analizată a fost alta: ce efect trebuie să producă o hotărâre judecătorească definitivă într-un stat care se află sub imperiul principiului securității juridice?

Răspunsul Curții a fost ferm: o hotărâre definitivă nu poate fi pusă ulterior sub semnul întrebării printr-o nouă procedură care ajunge la o concluzie incompatibilă cu cea stabilită anterior.

CEDO a observat că, în prima procedură, instanțele au fost chemate tocmai să stabilească cine avea dreptul de a moșteni bunurile care nu erau incluse în testament și în ce proporție.

Curtea de Apel Chișinău stabilise că numai reclamanții acceptaseră în termen succesiunea asupra acelor bunuri și că R.I. nu avea dreptul legal de a le moșteni. Această soluție fusese menținută de Curtea Supremă de Justiție și devenise definitivă.

În cea de-a doua procedură însă, instanțele au ajuns la concluzia că și R.I. avea dreptul de a moșteni aceleași bunuri. Pentru CEDO, cele două concluzii erau direct incompatibile.

Un aspect deosebit de important al hotărârii este că prima hotărâre nu fusese formal casată sau anulată.

Cu toate acestea, CEDO a constatat că cea de-a doua procedură a pus efectiv sub semnul întrebării caracterul definitiv al primei hotărâri. Prin urmare, pentru Curte, securitatea juridică nu este protejată doar prin existența formală a unei hotărâri definitive.

Trebuie protejate și efectele juridice ale acesteia.

Altfel spus, nu este suficient ca o hotărâre să rămână formal în vigoare dacă, printr-o procedură ulterioară, statul ajunge să producă un rezultat juridic incompatibil cu ceea ce fusese deja stabilit definitiv. Aceasta este una dintre cele mai importante lecții ale cauzei.

Hotărârea este relevantă și pentru modul în care trebuie înțeleasă autoritatea de lucru judecat.

O parte nu poate eluda efectul unei hotărâri definitive prin simpla schimbare a modului în care formulează noua acțiune. În cauza analizată, reclamanții au invocat în cea de-a doua procedură hotărârea definitivă anterioară și au susținut că aceasta stabilise deja situația juridică a succesiunii.

CEDO a observat, în mod particular, că argumentul potrivit căruia acceptarea bunurilor testamentare ar fi implicat și acceptarea celorlalte bunuri fusese deja invocat în prima procedură și fusese respins de Curtea Supremă de Justiție. Așadar, nu era vorba despre apariția unei probleme juridice complet noi.

Era vorba despre revenirea asupra unei chestiuni care fusese deja examinată și soluționată definitiv.

Cauza nu s-a limitat la art. 6 § 1 din Convenție. CEDO a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece cea de-a doua procedură a avut consecințe directe asupra drepturilor patrimoniale ale reclamanților.

În urma noii interpretări judiciare, reclamanții au fost obligați să împartă cu R.I. o parte din bunurile asupra cărora drepturile lor fuseseră deja stabilite prin procedura inițială.

Această conexiune este importantă: securitatea juridică protejează nu doar stabilitatea unei hotărâri ca act procedural, ci și stabilitatea drepturilor patrimoniale pe care aceasta le recunoaște.

O hotărâre definitivă care stabilește un drept patrimonial poate crea, în sensul Convenției, o situație juridică protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1.

De aceea, afectarea ulterioară a acelui drept printr-o procedură incompatibilă cu hotărârea definitivă poate ridica simultan probleme sub aspectul art. 6 și al dreptului de proprietate.

Cauza demonstrează importanța deosebită a modului în care este formulată și documentată acceptarea succesiunii. În prima procedură, faptul că reclamanții locuiau în imobilul succesoral a avut un rol esențial în concluzia instanței privind acceptarea în fapt a succesiunii.

În același timp, în privința lui R.I., instanțele au examinat momentul și modalitatea în care acesta a acceptat succesiunea, inclusiv faptul că certificatul privind bunurile care nu erau incluse în testament a fost solicitat abia peste un deceniu de la deschiderea succesiunii.

Prin urmare, cauza readuce în atenție o chestiune fundamentală în litigiile succesorale: acceptarea succesiunii nu poate fi analizată izolat de conduita concretă a moștenitorului, de termenele legale și de actele efectuate în cadrul procedurii succesorale.

În același timp, odată ce aceste elemente au fost analizate definitiv de instanțele competente, concluzia astfel stabilită trebuie să beneficieze de autoritatea lucrului judecat.

Cauza Galina Roșca și alții v. Republica Moldova depășește cadrul unei cauze despre succesiune.

Aceasta este, în primul rând, o cauză despre încrederea în justiție și stabilitatea hotărârilor judecătorești. Dacă o persoană obține o hotărâre definitivă prin care îi este recunoscut un drept, această persoană trebuie să poată avea încredere că statul nu va pune ulterior sub semnul întrebării acel drept printr-o procedură care conduce la o soluție incompatibilă.

În materia succesiunii, unde litigiile pot implica mai multe clase de moștenitori, acte notariale și proceduri judiciare succesive, acest principiu dobândește o importanță aparte.

O hotărâre definitivă nu trebuie doar să existe. Ea trebuie să producă efectele juridice pentru care a fost pronunțată. În cauza Galina Roșca și alții v. Republica Moldova, CEDO a considerat că acest principiu nu a fost respectat și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Pentru prejudiciul moral, Curtea a acordat reclamanților, împreună, 3.600 EUR, iar pentru costuri și cheltuieli – 1.500 EUR.